Iar forma initiala a boabelor nici macar intuita nu mai poate fi. E vineri si-am gandit ca-i cazul sa mai imi spal din pacate tinand post, cu un orez sarbesc si o salata de varza. Reteta salatei de varza sa nu mi-o cereti, se transmite in familie din generatie in generatie de secole si bunicul – cel care mi-a dezvaluit secretul, s-ar supara stiind ca am instrainat-o. Dar pentru chestia aia de orez, am sa detaliez procesul de productie. Fiindca iar mi-a iesit un produs culinar incert. Booon… Am curatat o ceapa. Mai marisoara. Pe care am, si anume, taiat-o. Parafrazari din Labis, tai si plang, … plang, ma rog, aici nu sunt probleme. Un morcov taiat feliute rotunde si suuuubtiri-subtiri. Si asta-mi iese. Un ardei gras, taiat fasiute, pentru “dizain”. De fapt, tot pentru “dizain” a fost juma’ de ardei rosu, juma galben-verzui. Si-apoi tai in bucati ceva mai mari o mana de ciumperci. Toate puse la calit intr-o cratita cu ulei amestecat cu apa (evit prajelile “clasice”). Cand ceputa devine aur ie si fasiutele de ardei si morcovul s-au muiat, adaug 4 rosii facute suc in chopper. Dupa ce dau in clocot vreo trei patru minute, opresc focul si adaug un catel de usturoi pisat si-un praf de ierburi (pe plic scrie “Mix mediteraneean”, naiba stie ce-o fi in el – ca nu-i cred pe aia de mazgalesc pe etichete, dar da gust bun. Deci glutamat). Si-acum orezul. Aici ii buba. Am citit j’de mii de retete. Clasic si cel mai intalnit am dat peste proportia de 1 parte orez la doua parti apa. Din parti, stimati telespectatori ! VRA-JEA-LA! Mie nu-mi iese-asa. Nici nu apuc sa trag cinci fumuri din tigara si sa schimb doua vorbe cu cainele care ma priveste intelegator si cu o oarecare duiosie pe geamul de la bucatarie, parca intuind c-am sa dau chix iarasi, si apa dispare si orezul se intareste aducandu-mi aminte de adolescenta cand toate se-ntareau la fel de repede, chiar fara vreun motiv. Prevazator, am o craticioara cu apa calda pe aragaz. Iau cu polonicul si adaug. Si amestec si iar amestec, ca in magiun, fiindca mie orezul mi se lipeste de fund inclusiv daca folosesc cele mai vase antiaderente “ceramic coated”. Si iar se intareste. Si iar adaug apa. Si iar amestec. Si tot asa, pana ce ma prind eu ca orezul ar fi “al dente”. Dupa care adaug sosul de legume. Mai dau un clocot, mai pun, din ochi ceva apa (sau nu), azi am aruncat si-un pumn de masline, si apoi bag cratita la cuptor. Un sfert de ora. Scot, pun o legatura de marar, amestec … si-mi smulg parul din cap. IARASI NU MI-A IESIT ! Iar e un fel de pasta de orez cu niscaiva chestii care se zaresc in ea. Cat despre consistenta, pentru cel de azi am scos din sertar cutitul de carne. Ma gandesc sa il tai cuburi cu latura cam de 6-7 centimetri. Chestie de prezentare, nu ? Ca daca as fi banuit ca iarasi n-o sa-mi iasa (desi as fi avut toate motivele pentru asta ), puteam sa nu pun maslinele in compozitie si-acum, folosindu-ma de decupaje din ele, dadeam cuburilor aspectul unor zaruri. Si-uite de aia, vin acum si-ntreb. Unde pisici gresesc ? Ce nu fac bine ? Care-i spilul, clue-ul care-mi scapa ?
Heeeelp !!! Ajutooor !!! Helfen !!! Aiutoooo !!! Aiiiiideeeer !!! Membantuuuu !!! (asta-i in malaeza ) … M-ati auzit de suficiente ori pe blogul asta pomenind de retete, gastronomie, bucatareala, oale, cratite si ulcele, pentru a intui ca ceea ce se petrece intre peretii aburiti, sau dupa caz, innegriti de fum, ai unei bucatarii nu-mi sunt chestii tocmai straine. Bine, acum sa nu va asteptati s-apar pe-aici cu retete fandosite sau dichisuri culinare ca totusi am si eu simtul ridicolului si stiu de lungul nasului. Deci luati-va gandul de la vreun cocova’n ori vreun satobria’n da ren, ca zau ca nu e cazul. Eu cand gatesc, gatesc asezat, taraneste, feluri obisnuite, putin spectaculoase si cu atat mai putin elaborate. Si spre surpriza inclusiv a mea, ies chestii cat de cat apropiate de realitate. Nici nu lesina lumea de placere cand degusta, nici nu declansez trairi orgasmatice la nivelul papilelor gustative dar nici nu scuipa musafirii in batista ceea ce bagasera, de buna voie si nesiliti de nimeni, in gurita, nu se albeste nimeni brusc la fata si nici bube pe nas nu le apar. Si iarasi spre surpriza mea am sa adaug chiar ca, cei care-au mancat o data la mine, indraznesc s-o faca si a doua oara. Ce-i drept, faptul ca locuiesc in apropierea Spitalului de Urgenta poate fi un factor care cantareste destul de greu in ecuatie, la fel cum si nevoia de adrenalina a unora are si ea propria greutate in ochii amatorilor de senzatii tari. Urmaream mai zilele trecute un episod al unei emisiuni care mi-a sporit si mai mult increderea in fortele proprii. Emisiunea se intitula “Worst Cooks in America” si prezenta la lucru pe niste unii si niste unele cu muuuuult mai habarnisti ca mine. Adevarate catastrofe umane in materie de tigaie. M-a uns pe suflet sa-i urmaresc pe nefericitii aia prestand si reusind sa duca la bun sfarsit (vorba vine) tot felul de bazaconii, una mai extraterestra ca alta. Unul gatise, sfanta gradina neimprejmuit’a Domnului !, pui cu vanilie. En fin, intreaga seara m-am simtit teribil de bine, chiar daca am ramas cu o nelamurire : fiecare episod se incheia cu eliminarea cate unui concurent din fiecare echipa (erau doua echipe, imbracate in culorile Stelei : unii rosii, altii albastri), doar ca, … sa’praaaaiz !!!, in loc sa fie eliminat cel mai bun dintre ei, era eliminat cel mai aerian. Daca emisiunea se intituleaza “Cei mai prosti bucatari din America” n-ar fi normal sa castige chiar cel mai prost ? Ma rog, sa revenim. De obicei, gatesc chestii si comestibile si cat de cat apropiate ca aspect de varianta originala. Am unele probleme in aprecierea cantitatilor fiindca refuz sclifoseala aia cu cantaritul la centima desi sunt mandrul posesor a doua cantare de bucatarie. Dar, in principiu, aprecierea din ochi a cantitatilor nu este de natura a-mi crea probleme deosebite. Asta pana ce, la fel ca in aceasta dimineata, m-apuca pofta de-un pilaf. Aici e pur si simplu de belea, nene ! Odiseea puiului de dac ajuns eunuc la haremul sultanului. Neputinta, lacrimi, rugaminti, sfantul semn al Crucii, nimic nu ma ajuta sa obtin o data, macar o data, Doamne!, ceva cat de cat apropiat cu ceea ce le iese altora, cu boabele intacte, frumos conturate, aspectuos. Ca de bun la gust, e bun ce imi iese si mie. Dar ori are consistenta unei ciorbe un pic mai “pline”, mai bogate, ori il imparti in portii cu tarnacopul. Iar forma initiala a boabelor nici macar intuita nu mai poate fi. E vineri si-am gandit ca-i cazul sa mai imi spal din pacate tinand post, cu un orez sarbesc si o salata de varza. Reteta salatei de varza sa nu mi-o cereti, se transmite in familie din generatie in generatie de secole si bunicul – cel care mi-a dezvaluit secretul, s-ar supara stiind ca am instrainat-o. Dar pentru chestia aia de orez, am sa detaliez procesul de productie. Fiindca iar mi-a iesit un produs culinar incert. Booon… Am curatat o ceapa. Mai marisoara. Pe care am, si anume, taiat-o. Parafrazari din Labis, tai si plang, … plang, ma rog, aici nu sunt probleme. Un morcov taiat feliute rotunde si suuuubtiri-subtiri. Si asta-mi iese. Un ardei gras, taiat fasiute, pentru “dizain”. De fapt, tot pentru “dizain” a fost juma’ de ardei rosu, juma galben-verzui. Si-apoi tai in bucati ceva mai mari o mana de ciumperci. Toate puse la calit intr-o cratita cu ulei amestecat cu apa (evit prajelile “clasice”). Cand ceputa devine aur ie si fasiutele de ardei si morcovul s-au muiat, adaug 4 rosii facute suc in chopper. Dupa ce dau in clocot vreo trei patru minute, opresc focul si adaug un catel de usturoi pisat si-un praf de ierburi (pe plic scrie “Mix mediteraneean”, naiba stie ce-o fi in el – ca nu-i cred pe aia de mazgalesc pe etichete, dar da gust bun. Deci glutamat). Si-acum orezul. Aici ii buba. Am citit j’de mii de retete. Clasic si cel mai intalnit am dat peste proportia de 1 parte orez la doua parti apa. Din parti, stimati telespectatori ! VRA-JEA-LA! Mie nu-mi iese-asa. Nici nu apuc sa trag cinci fumuri din tigara si sa schimb doua vorbe cu cainele care ma priveste intelegator si cu o oarecare duiosie pe geamul de la bucatarie, parca intuind c-am sa dau chix iarasi, si apa dispare si orezul se intareste aducandu-mi aminte de adolescenta cand toate se-ntareau la fel de repede, chiar fara vreun motiv. Prevazator, am o craticioara cu apa calda pe aragaz. Iau cu polonicul si adaug. Si amestec si iar amestec, ca in magiun, fiindca mie orezul mi se lipeste de fund inclusiv daca folosesc cele mai vase antiaderente “ceramic coated”. Si iar se intareste. Si iar adaug apa. Si iar amestec. Si tot asa, pana ce ma prind eu ca orezul ar fi “al dente”. Dupa care adaug sosul de legume. Mai dau un clocot, mai pun, din ochi ceva apa (sau nu), azi am aruncat si-un pumn de masline, si apoi bag cratita la cuptor. Un sfert de ora. Scot, pun o legatura de marar, amestec … si-mi smulg parul din cap. IARASI NU MI-A IESIT ! Iar e un fel de pasta de orez cu niscaiva chestii care se zaresc in ea. Cat despre consistenta, pentru cel de azi am scos din sertar cutitul de carne. Ma gandesc sa il tai cuburi cu latura cam de 6-7 centimetri. Chestie de prezentare, nu ? Ca daca as fi banuit ca iarasi n-o sa-mi iasa (desi as fi avut toate motivele pentru asta ), puteam sa nu pun maslinele in compozitie si-acum, folosindu-ma de decupaje din ele, dadeam cuburilor aspectul unor zaruri. Si-uite de aia, vin acum si-ntreb. Unde pisici gresesc ? Ce nu fac bine ? Care-i spilul, clue-ul care-mi scapa ?
Iar forma initiala a boabelor nici macar intuita nu mai poate fi. E vineri si-am gandit ca-i cazul sa mai imi spal din pacate tinand post, cu un orez sarbesc si o salata de varza. Reteta salatei de varza sa nu mi-o cereti, se transmite in familie din generatie in generatie de secole si bunicul – cel care mi-a dezvaluit secretul, s-ar supara stiind ca am instrainat-o. Dar pentru chestia aia de orez, am sa detaliez procesul de productie. Fiindca iar mi-a iesit un produs culinar incert. Booon… Am curatat o ceapa. Mai marisoara. Pe care am, si anume, taiat-o. Parafrazari din Labis, tai si plang, … plang, ma rog, aici nu sunt probleme. Un morcov taiat feliute rotunde si suuuubtiri-subtiri. Si asta-mi iese. Un ardei gras, taiat fasiute, pentru “dizain”. De fapt, tot pentru “dizain” a fost juma’ de ardei rosu, juma galben-verzui. Si-apoi tai in bucati ceva mai mari o mana de ciumperci. Toate puse la calit intr-o cratita cu ulei amestecat cu apa (evit prajelile “clasice”). Cand ceputa devine aur ie si fasiutele de ardei si morcovul s-au muiat, adaug 4 rosii facute suc in chopper. Dupa ce dau in clocot vreo trei patru minute, opresc focul si adaug un catel de usturoi pisat si-un praf de ierburi (pe plic scrie “Mix mediteraneean”, naiba stie ce-o fi in el – ca nu-i cred pe aia de mazgalesc pe etichete, dar da gust bun. Deci glutamat). Si-acum orezul. Aici ii buba. Am citit j’de mii de retete. Clasic si cel mai intalnit am dat peste proportia de 1 parte orez la doua parti apa. Din parti, stimati telespectatori ! VRA-JEA-LA! Mie nu-mi iese-asa. Nici nu apuc sa trag cinci fumuri din tigara si sa schimb doua vorbe cu cainele care ma priveste intelegator si cu o oarecare duiosie pe geamul de la bucatarie, parca intuind c-am sa dau chix iarasi, si apa dispare si orezul se intareste aducandu-mi aminte de adolescenta cand toate se-ntareau la fel de repede, chiar fara vreun motiv. Prevazator, am o craticioara cu apa calda pe aragaz. Iau cu polonicul si adaug. Si amestec si iar amestec, ca in magiun, fiindca mie orezul mi se lipeste de fund inclusiv daca folosesc cele mai vase antiaderente “ceramic coated”. Si iar se intareste. Si iar adaug apa. Si iar amestec. Si tot asa, pana ce ma prind eu ca orezul ar fi “al dente”. Dupa care adaug sosul de legume. Mai dau un clocot, mai pun, din ochi ceva apa (sau nu), azi am aruncat si-un pumn de masline, si apoi bag cratita la cuptor. Un sfert de ora. Scot, pun o legatura de marar, amestec … si-mi smulg parul din cap. IARASI NU MI-A IESIT ! Iar e un fel de pasta de orez cu niscaiva chestii care se zaresc in ea. Cat despre consistenta, pentru cel de azi am scos din sertar cutitul de carne. Ma gandesc sa il tai cuburi cu latura cam de 6-7 centimetri. Chestie de prezentare, nu ? Ca daca as fi banuit ca iarasi n-o sa-mi iasa (desi as fi avut toate motivele pentru asta ), puteam sa nu pun maslinele in compozitie si-acum, folosindu-ma de decupaje din ele, dadeam cuburilor aspectul unor zaruri. Si-uite de aia, vin acum si-ntreb. Unde pisici gresesc ? Ce nu fac bine ? Care-i spilul, clue-ul care-mi scapa ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu