In fiecare cui din peretii mei de scandura atarna cate-un tablou. Azi am avut timp sa iau pe fiecare in parte, sa-l privesc, sa-mi umplu narile cu praful de pe rame si sa miros culorile. Da, sa le miros. Vreau sa stiu daca uleiul tipa mai tare decat guasa sau daca are iz de ranced, am stat toata ziua cu nasul peste brazdele colorate sa-mi pot da seama daca-mi raman pe degete urme de carmin. Tablourile imi sunt atat de uscate, atat de multa vreme a trecut de cand le-am condamnat prin spanzuratoare in coliba, par sa fie niste salamandre cu pielea uscata si moarte de sete. Le-am pus unele peste altele si am tras peste ele niste sfori, as vrea sa pot sa le fac sa cante, sa fac din ele un contrabas care sa maraie multumit dimineata. Dar nu am arcus. Nu-mi permit sa angajez pe nimeni, onorariile sunt imense in tara asta. Vrea cineva o ultima gura de pesmet?

Ultima data o vazusem calare pe meteorit, incaltata cu pantoful rosu in piciorul drept si cu cel verde in celalalt. Moda stranie, intergalactica. De neinteles pentru cei ce respira printre copaci si beau apa din perete. Saluta in dreapta si-n stanga stele betege si luni cu care abia avea timp sa faca cunostinta, mai privea cu coada ochiului spre soare pentru ca nu cumva sa intarzie, dar se tinea bine asa, calare, voia sa ajunga la festinul unde fusese invitata. Mi-ar fi spus ceva in trecere. Dar am vazut cum buzele ii intepenisera subit si cred ca ma uitase, a dat din cravasa si meteoritul s-a cabrat nebun. A tasnit, dand rotocol lunii pe care o stim cu totii. Si s-a auzit tipatul, se desclestasera buzele… Iar fata lunii obisnuite i-a mai jucat inca o data o festa. Din locul meu observ doar florile albe pe care a mai apucat sa le imprastie…

Ger. Portocale cu gust de zmeura. Poduri fara bec si luntre fara o nerusinata punte. Sorb. Prospetime si cuie. Un sir fara noima. Alt sir fara noima. Cand se termina noima? Si cui foloseste? Absurd ce vezi, sau doar tu esti absurd ca incerci sa vezi? Din nou ger, de asta data portocalele si-au schimbat gustul. Au capatat sens de varza acra, un sens giratoriu unde stau bipezii si asteapta sa li se arunce-n gura cate-o foaie. De portocala. O simpla insiruire ce ma costa doua minute din viata. Mai mult sau mai putin.

Unii spun ca nu stiu cine sunt, inca nu au crescut, nu au coborat din asternuturi si nu si-au lipit talpile de raceala asfaltului. Inca au dubii daca sa cedeze sau nu ispitei, de parca ispita ar fi o fecioara tampa ce se impiedica la alegere. Au inca probleme de constiinta si-si cos cu ata putreda sacul ce le asigura confortul. Fac, cresc si scapa copiii printre degete, apoi incep sa planga. Mai scot din cand in cand capetele din iglu-ul propriei ignorante si racnesc duios la cei din jur. Ei spun ca nu stiu cine sunt, si nu vor sti…