Mi-am facut un obicei din a privi din cind in cind spre istoria zilelor. Si asta fiindca am observat ca in felul asta nu uit ceea ce, altfel, sigur as… uita. Istoria unor zile ma bucura ca o jucarie pe un copil. Citeodata scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, marunte resturi de zile, fiindca din pacate doar resturilor de zile le ramin aceste bucurii), despre astfel de incintari mirabile, pur si simplu, si nu din apucaturi… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, incerc sa exprim trairi, nu sa fac savante fise de lectura (nu e momentul si nici locul pentru acelea). Si fac asta cu gindul ca, poate, mai incolo, ma voi intoarce sa ma bucur si de aceste note la… resturile mele de zi. Si daca nu eu, poate altcineva, poate chiar fetita mea, Ina… Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale si pe Pavarotti. Intimplator cu Montale m-am mai intilnit exact acum o luna. Pe Pavarotti il ascult, din cind in cind, si nu pot si scrie despre el. Amindoi s-au nascut intr-un 12 octombrie, primul in 1896 al doilea in 1935. Insa cu Eugenio Montale m-am intilnit prima data in 1988 si am in fata acum cartea pe ale carei pagini am lasat sublinieri in 1988, in 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, editie ingrijita de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poetii ale caror versuri le tin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alaturi de Pavese… Poet frust, cotidian, si totusi atit de muzical, spirit erudit si biciuitor asupra unei existente nu tocmai… poetice. La finalul volumului amintit, intr-un interviu imaginar cu sine insusi, Montale scria, modest (si si de aceea ma plec mereu in fata lui): Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, miine altii vor urma cai diferite; eu insumi pot sa ma schimb. Am scris mereu ca un biet om si nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienta intelectualista pe care unii ar putea sa mi-o atribuie si nici nu ma simt investit cu o misiune importanta. Am avut simtul culturii de azi, dar nici macar umbra culturii pe care as fi dorit-o, si cu care, probabil n-as fi scris niciodata niciun vers. Cind mi-am dat la tipar primele poezii m-am rusinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenta. Poate as fi facut rau sa nu le scriu si sa nu le fac cunoscute. Mi-am trait timpul cu minimumul de lasitate care era ingaduit slabelor mele forte, dar sint unii care au facut mai mult, mult mai mult, chiar daca n-au publicat carti. Ajunsi aici Ajunsi aici, inceteaza, zice umbra. Te-am insotit in razboi si in pace si inca in rastimpul dintre ele, am fost pentru tine exaltarea si plictiseala, ti-am insuflat virtuti pe care nu le ai, vicii pe care nu le-ai avut. Daca acum ma desprind de tine nu te va durea, vei fi mai usor decit frunzele, miscator ca vintul. Trebuie sa ridic masca, eu sint gindul tau, sint ne-necesarul tau, inutila ta coaja. Ajunsi aici inceteaza, smulge-te din rasuflarea mea si umbla prin ceruri ca o racheta. Mai sint inca lumini la orizont si cine le vede nu e un nebun, e doar un om si tu intelegeai sa nu fii astfel din dragoste pentru o umbra. Te-am amagit dar acum iti spun ca ajunsi aici sa incetezi. Mai binele si mai raul tau nu-ti apartin si pentru ceea ce vei avea te poti lipsi de-o umbra. Ajunsi aici priveste cu ochii tai, si chiar fara ochi. Eugenio Montale – Jurnal din '71 About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related