Nu vreau sa par vreun sclifosit, mai ales in ochii Luciei, Adelinei, ai Cafelei de dimineata si ai lui Petru care mi-au cerut o continuare a povestii de ieri, asa ca desi atat vremea de afara cat si starea sufleteasca m-ar fi determinat mai degraba sa fac o bascalie crunta de un nene care nu are toate tiglele pe casa, am luat decizia de a-mi varsa nervii altadata si de a continua sa fac pe Seherezada. Doar ce plecasem noi de ceva ore de la cheu si parasiseram Splitul, taind printre niste superbe insulite Adriatica spre sud, spre tocul cizmei italiene, ca ne-am strans la un loc sa aflam de la batranii vaporului oares’ce informatii despre cele doua porturi in care urma sa descarcam sacii de ciment incarcati la croati : Praia si Mindelo, doua porturi ale aceleiasi tari, Republica Capul Verde, dar situate pe insule diferite. Pe vremea aceea, daca lovit de fulger si devenit clarvazator peste noapte ai fi povestit cuiva ca o sa apara internetul si Google-ul aveai mai putine sanse sa fii crezut decat daca sustineai ca te-ai intalnit la dus cu Mos Craciun, Hitler si Samantha Fox. Asa ca atunci cand urma sa bati niste porturi aflate la inghite-pui, dintr-o tara despre care pana atunci habar nu aveai ca exista pe fata Pamantului, singurii de la care puteai afla cate ceva erau hodorogii de la bord, in speranta ca in zecii de ani petrecuti pe mare le-o fi calcat piciorul pe acolo. Numai ca despre cele doua porturi, sau despre Capul Verde, nimeni nu stia nimic. Fane Goarna, ofiterul II de la punte, stia el, dar nu era prea sigur, ca in Capul Verde s-a nascut Cesaria Evora. Cum nimeni nu avea in plan sa mearga la vreun concert, informatia nu a impresionat pe nimeni. Despre drumul pana in Praia, primul dintre cele doua porturi, nu am sa povestesc prea mult. Adriatica, Mediterana, Marea Alboran, Gibraltarul si Nordul Atlanticului sunt repere suficiente pentru a va face sa intelegeti sau sa va imaginati culorile practic nenaturale ale marii sau cat de instelat putea fi cerul in noptile senine. Daca as fi avut atunci blog va asasinam cu minim 10 poezii pe zi mai ales ca eram si indragostit lulea de o copila absolut superba (ma rog, Creatorul ar mai fi putut insista putin in zona sanilor dar trageam sperante ca lucrarea nu era inca finalizata si ca timpul va mai adauga ceva in cupele sutienului domnisoarei). Pana la Praia facusem o escala in Las Palmas dar cele cateva ore abia de au fost suficiente pentru shopping, d’apoi sa iti ajunga sa-ti mai ajunga sa-ti cracanezi simturile a uimire la umbra palmierilor. Si au mai fost cateva episoade amuzante cum a fost cel in care un baietas de la masina aflat la primul voiaj si putin mai credul de felul lui, a fost convins sa injghebe un soi de colivie in care sa tina pestii zburatori care-au aterizat pe punte in zona Gibraltarului. I-a adunat grijuliu, i-a pus intr-o cutie de tabla (fosta de masline) iar cutia a asezat-o in colivia in care montase si un mic leagan, cum vazuse el in coliviile de papagali. A pus alaturi firmituri de paine si astepta primul port in care sa-i vanda cu minim 200 de dolari bucata, asa cum il imbarligasera cei din echipaj care-si umpleau timpul nascocind fel si fel de farse. Booon… Ajungem in Praia. Cand ne-am apropiat de dana la care urma sa acostam (portul avea doar doua dane si cum cealalta nu era ocupata aveam sa fim singurul vapor din port ) ne-am speriat putin. Pe cheu erau vreo suta de persoane care ne asteptau. Astia batranii s-au speriat : „Frate, astia ne aresteaza…” Cum in timp ce aruncaseram paramele si nava se lipea de dana, cei aflati pe cheu se imbulzeau spre marginea danei, gata-gata sa cada si sa fie striviti intre nava si cheu, unul dintre marinarii aflati la pupa a incercat sa ii imprastie, aruncand in ei cu cartofii incoltiti dintr-un sac pe care bucatarul il pusese langa containerul de gunoi. A inceput nebunia. Pe cheu s-au declansat adevarate lupte pentru capturarea cartofilor aruncati. Si-atunci nostromul, om care vazuse multe la viata lui, a spus stins, mai mult pentru el : „Tatutu, asta-i lumea a III-a, aia de care ati tot invatat voi prin scoala si despre care nu v-ati imaginat pana acum ca poate arata in halul asta …”.  In fine, am acostat. A urcat la bord echipa de control : Capitanie, vama, emigration-ul, autoritatile sanitare. In porturile civilizate echipa este formata din 3-4 membri. Astia erau vreo 30 si ceva. Bucatarul le pregatise niste platouri cu aperitive, comandantul a pus pe masa o sticla de whisky. In porturile civilizate cei sositi in control ciugulesc putin si-accepta un pahar cu whisky de un deget. Astora le-a reumplut bucatarul platourile de vreo 6 ori si au plecat de la vapor in patru labe dar, pare-se multumiti, fiindca zbierau niste chestii pe care cu indulgenta le-ai fi putut considera a fi cantece din folclorul tribal. Pana s-o ia pe aratura, am reusit sa aflam de la ei ce noroc daduse peste noi : Praia era capitala republicii (asta stiam deja din harti) asa ca vom beneficia de cele mai inalte standarde de civilizatie posibile pentru acea tara. Localnicii erau descrisi ca oameni calzi, prietenosi. Atat de prietenosi incat am fost sfatuiti sa nu iesim in oras decat in grupuri de minim 4-5 persoane, cu bani putini si fara ceasuri sau bijuterii. Orasul era destul de departe de port asa ca am amanat sa-i luam pulsul imediat dupa acostare. Oricum era cald de crapai iar genul de stabilimente pe care le vizam noi se animau dupa lasarea serii. Aveam „adresa” carciumii unde urma sa facem cunostinta cu cultura locala (ni s-a spus ca e singura din oras dar noi nu concepeam asa ceva; cum, Doamne iarta-ma, sa crezi ca in capitala unei tari exista un singur „lacas de cult” ??? ), asa ca pe la 8 seara am luat drumul orasului. Am gasit rapid o calauza, un baiat istetel care rupea binisor e ngleza si se si ajuta cu pricepere de limba gimnastica, folosindu-si sugestiv mainile. Pe drum am putut nota faptul ca in oras exista si o cladire cu etaj. „Consulatul rus”, ne-a lamurit ghidul. Carciuma arata cam ca fostul bufet din gara Fetesti, daca cineva si-ar fi facut mila si ar fi dat o mana de var pe peretii lui. Din fericire insa, avea terasa. Pe terasa, o masa lunga, formata din trei mese unite, ocupata de 8-9 persoane, dupa culoarea pielii, localnici, o alta la care era un cuplu albituri, oameni in varsta carora aproape ca le-au crapat ochelarii cand ne-au vazut, si-nca vreo patru mese libere pe care, pe modelul observat deja la masa localnicilor, le-am unit, ca eram si noi cam o duzina. Am comandat si-am inceput sa vorbim de-ale noastre, retinuti putin de amintirea proaspata a pataniei din Split. Retinuti in sensul ca nimeni nu a facut nicio remarca la adresa babei de la masa „alba”. Dupa ce am inceput sa vorbim, de la masa localnicilor s-a ridicat o namila (inutil sa va spun ca avea 2 metri; toti au 2 metri acolo) a venit catre noi si zambind cu toti dintii din gura ni s-a adresat, cu un accent ardelenesc pur: „Ioooooi … vorbiti romaneste ?”. De buna seama ca vorbim romaneste, i-am raspuns noi, atata vreme cat suntem romani. Apoi s-a intors spre masa lui si s-a adresat celorlalti : „Frateeeee … astia-s romani !”. Au urmat lucruri greu de imaginat. Am unit toate mesele, ne-am strans mainile, posibil sa ne fi si pupat (daca nu de la inceput, dupa ce ne-am matrafoxat putin cu siguranta s-a intamplat si asta ), am facut cunostinta. Numele nu le-am retinut desi unele aveau sonoritate portugheza, dar am holbat ochii a mirare aflandu-le functiile : stateam la masa cu aproape jumatate din Guvernul Republicii Capului Verde !!! Ministrul Agriculturii si Alimentatiei, ministrul Scolilor, ministrul Sanatatii, ministrul Pescuitului, ministru Administratiei si altii ai unor ministere pe care nu mi le amintesc acum. Toti, absolut toti, cu facultati absolvite in Romania, pe timpul lui Ceausescu. La acea masa se regaseau toate accentele din tara, functie de unde facuse fiecare dintre ei facultatea. Aveam un „galatean”, un „clujean”, trei „ieseni”, un „craiovean”, „bucuresteni& rdquo;… ce mai, toata paleta regionala. Incepand din acea seara si toate cele 10 zile cat am ramas in Praia, de la orele 8-9 seara participam la sedintele de guvern si stabileam impreuna cu prietenii nostri viitorul tarii. Aiurea ! Ne imbatam ca porcii ! S-au spus povesti despre Maricica din Tiglina III, Violeta din Bariera Valcii (sau Craiovita noua, ca dom’ ministru nu isi mai amintea exact numele cartierului), ne-au injurat porcos ca l-am impuscat pe Ceausescu cu care ei (comunisti fiind) erau in relatii foarte bune si care le promisese ajutor in construirea unei hidrocentrale sau termocentrale (nu imi mai amintesc), au venit de doua ori la pranz la noi la vapor fiindca vestea s-a imprastiat in tot echipajul si comandantul i-a dat ordin bucatarului sa faca sarmale, racituri si ciorba de fasole cu afumatura, am primit sfaturi competente despre care fete „sunt bune” si care implica ulterior tratament injectabil, ce mai, doar frati de cruce nu ne-am facut. D aca ar fi sa platesti la o agentie de turism o excursie care sa-ti ofere toate lucrurile de care am avut noi parte in cele 10 zile, atmosfera practic indescriptibila, faptul ca radeam seara de seara cat pentru un an intreg fiindca domnii ministri erau niste persoane deosebit de vesele si stiau sute de bancuri, inclusiv cu Bula si cu militieni, cei doi „menestreli” care in schimbul a 5 dolari nu se mai dezlipeau de masa noastra si ne cantau pana in zori (ca de, tara avea probleme si sedintele de guvern tineau de cele mai multe ori intreaga noapte), meniurile la comanda ca pentru niste oaspeti de seama cu toate preparatele traditionale posibile si imposibile si cate si mai cate, pai cred ca ar cam ustura la buzunar. Printre povestile care nu ar trebui spuse poate fi totusi mentionat ca acolo am „bifat” prima si ultima pata de culoare din agenda cuceririlor personale. O mulatra tare frumusica ( multi de pe insula aveau tatal portughez, tata care parasise Capul Verde la revolutia din 75), pe numele ei Sarita Marquez da Oliveira. De ce ultima, de ce nu mi-a mai trebuit una la fel de-atunci ? Simplu. Daca se spune despre negri ca sunt dotati in halul in care sunt, imaginati-va ca ei trebuie sa se potriveasca intr-un anume loc asa ca si negresele sunt construite pe masura. Cam ca in bancul in care o blonda ii scrie lui Mos Craciun : „Mosule, te rog ca anul asta sa-mi aduci un vibrator nou pentru ca cel pe care l-am primit anul trecut mi-a ramas mic”. Am povestit. In cateva cuvinte, cat sa nu plictisesc. Dar zau ca m-as putea intinde lejer si pe vreo 200 de pagini. Fiindca au fost 10 zile pline. N-am spus nimic despre saracia lucie (mama Saritei mele, cu cele 3 capre si douaj’ de gaini ale ei facea parte dintre burghejii insulei), despre supa de creier de maimuta, despre trocul cu gemul asortat, despre partida de fotbal cu un grup de localnici care, dupa ce le-am explicat, in mare, regulile jocului, ne-au batut de ne-au zvantat, despre cele 60 de lazi de vodca cumparate la Split cu un dolar jumate si vandute en-gros consulatului rus cu 5 dolari sticla, si cate si mai cate… Cat m-a costat pe mine intregul sejur ? Pai tinand cont ca doua din cele 60 de lazi cu vodca erau ale mele, am scos 24×3,5 dolari = 84. Putin peste 2/3 din suma asta. Vreo 70. P.S. Ne-am imprietenit si cu cuplul de albituri : el, mosul, vesnic imbracat cu blugi bleu „taiati” la genunchi si tricouri negre, ba cu Led Zepellin, ba cu Deep Purple, Kiss sau Motorhead, era consulul Frantei iar doamna era sotia lui. Diplomat de cariera, se afla acolo disciplinar pentru trei ani, fiindca avea vederi rasiste. Dupa prima sticla de vin, inca afirma, ce-i drept cu voce joasa, soptit : „Baieti, ascultati-ma pe mine… negri nu sunt oameni, mai… negri sunt animale…” dupa care urma un icnet scurt, semn ca doamna consul i-a ars una peste gioale, pe sub masa, cat sa il faca sa revina la ganduri mai bune. Hai sa v-o las si pe Cesaria Evora, pentr-un tablou complet. Cam asa ne cantau si noua baietii aia doi :

Alegerea unui cadou poate fi destul de dificila chiar si atunci cand trebuie sa o facem pentru un adult pe care-l cunoastem bine, dar devine de-a dreptul imposibila atunci cand n-avem idee ce este potrivit pentru un copil mic. In cele ce urmeaza voi sugera cateva criterii dupa care va puteti lua atunci cand cautati un cadou pentru un copil mic, in special pentru cei care au mai putin de 3 ani.

In primul rand, un element care v-ar putea face viata mai usoara ar fi pur si simplu sa intrebati parintele ce i-ar place copilului. Unii sunt innebuniti dupa seturi LEGO, altii prefera carticele cu povesti scurte, masinute, papusi si altele de genul. Din moment ce surpriza o faceti copilului, puteti colabora impreuna cu parintii sai la alegerea cadoului.

In al doilea rand, va sugerez sa va uitati la varsta bebelusului. Majoritatea produselor pentru copii vor avea pe ambalaj instructiuni in ce priveste varsta potrivita pentru folosirea lor. De exemplu, pentru un bebelus de 9 luni puteti lua o jucarie pe care scrie 6M+ (6 sau mai multe luni), dar pentru cele cu 12m+ va trebui sa astepte inca 3 luni pana o va putea folosi. Nu are rost sa ii luati un telescop sau o jucarie educativa, daca este inca la ani distanta de momentul in care o poate folosi.

Cadouri pentru maxim 1 an

L a aceasta varsta, bebelusii abia invata sa isi coordoneze mainile, le ies dintisorii si incep sa se tarasca prin casa. Alegeti jucarii viu colorate, cu sunete si zornaitoare incluse eventual, care sa le atraga atentia si sa ii provoace sa le ia in mana.

De la 1 la 2 ani

Aveti multe mai multe optiuni la acest nivel, iar preferintele copiilor incep sa se diversifice. Aveti carti din carton ce nu pot fi rupte, cu imagini viu colorate ce le arata diverse animale sau obiecte, dar mai sunt si premergatoare, masute interactive si altele.

Cadourile De la 2 la 3 ani

Copilul incepe sa se miste mai usor, sa alerge si jucariile ce le poate folosi devin si ele mai interesante. Puteti alege un kit pentru colorat sau desenat, plastilina speciala ce poate fi chiar si mancata, dar merge si ceva ce poate fi folosit in aer liber daca luati cadoul in perioada calda.

De la 3 ani in sus

Pe masura ce copilul creste, este tot mai important sa stiti care ii sunt preferintele si ce ii place sa faca. Deja poate folosi lego-uri mai complexe, poate construi puzzle-uri din ce in ce mai complicate, dar si cartile de povesti pot deveni mai complexe un pic.

Heeeelp !!! Ajutooor !!! Helfen !!! Aiutoooo !!! Aiiiiideeeer !!! Membantuuuu !!! (asta-i in malaeza ) … M-ati auzit de suficiente ori pe blogul asta pomenind de retete, gastronomie, bucatareala, oale, cratite si ulcele, pentru a intui ca ceea ce se petrece intre peretii aburiti, sau dupa caz, innegriti de fum, ai unei bucatarii nu-mi sunt chestii tocmai straine. Bine, acum sa nu va asteptati s-apar pe-aici cu retete fandosite sau dichisuri culinare ca totusi am si eu simtul ridicolului si stiu de lungul nasului. Deci luati-va gandul de la vreun cocova’n ori vreun satobria’n da ren, ca zau ca nu e cazul.  Eu cand gatesc, gatesc asezat, taraneste, feluri obisnuite, putin spectaculoase si cu atat mai putin elaborate. Si spre surpriza inclusiv a mea, ies chestii cat de cat apropiate de realitate. Nici nu lesina lumea de placere cand degusta, nici nu declansez trairi orgasmatice la nivelul papilelor gustative dar nici nu scuipa musafirii in batista ceea ce bagasera, de buna voie si nesiliti de nimeni, in gurita, nu se albeste nimeni brusc la fata si nici bube pe nas nu le apar. Si iarasi spre surpriza mea am sa adaug chiar ca, cei care-au mancat o data la mine, indraznesc s-o faca si a doua oara. Ce-i drept, faptul ca locuiesc in apropierea Spitalului de Urgenta poate fi un factor care cantareste destul de greu in ecuatie, la fel cum si nevoia de adrenalina a unora are si ea propria greutate in ochii amatorilor de senzatii tari. Urmaream mai zilele trecute un episod al unei emisiuni care mi-a sporit si mai mult increderea in fortele proprii. Emisiunea se intitula “Worst Cooks in America” si prezenta la lucru pe niste unii si niste unele cu muuuuult mai habarnisti ca mine. Adevarate catastrofe umane in materie de tigaie. M-a uns pe suflet sa-i urmaresc pe nefericitii aia prestand si reusind sa duca la bun sfarsit (vorba vine) tot felul de bazaconii, una mai extraterestra ca alta. Unul gatise, sfanta gradina neimprejmuit’a Domnului !, pui cu vanilie. En fin, intreaga seara m-am simtit teribil de bine, chiar daca am ramas cu o nelamurire : fiecare episod se incheia cu eliminarea cate unui concurent din fiecare echipa (erau doua echipe, imbracate in culorile Stelei : unii rosii, altii albastri), doar ca, … sa’praaaaiz !!!, in loc sa fie eliminat cel mai bun dintre ei, era eliminat cel mai aerian. Daca emisiunea se intituleaza “Cei mai prosti bucatari din America” n-ar fi normal sa castige chiar cel mai prost ? Ma rog, sa revenim. De obicei, gatesc chestii si comestibile si cat de cat apropiate ca aspect de varianta originala. Am unele probleme in aprecierea cantitatilor fiindca refuz sclifoseala aia cu cantaritul la centima desi sunt mandrul posesor a doua cantare de bucatarie. Dar, in principiu, aprecierea din ochi a cantitatilor nu este de natura a-mi crea probleme deosebite. Asta pana ce, la fel ca in aceasta dimineata, m-apuca pofta de-un pilaf. Aici e pur si simplu de belea, nene ! Odiseea puiului de dac ajuns eunuc la haremul sultanului. Neputinta, lacrimi, rugaminti, sfantul semn al Crucii, nimic nu ma ajuta sa obtin o data, macar o data, Doamne!, ceva cat de cat apropiat cu ceea ce le iese altora, cu boabele intacte, frumos conturate, aspectuos. Ca de bun la gust, e bun ce imi iese si mie. Dar ori are consistenta unei ciorbe un pic mai “pline”, mai bogate, ori il imparti in portii cu tarnacopul. Iar forma initiala a boabelor nici macar intuita nu mai poate fi. E vineri si-am gandit ca-i cazul sa mai imi spal din pacate tinand post, cu un orez sarbesc si o salata de varza. Reteta salatei de varza sa nu mi-o cereti, se transmite in familie din generatie in generatie de secole si bunicul – cel care mi-a dezvaluit secretul, s-ar supara stiind ca am instrainat-o. Dar pentru chestia aia de orez, am sa detaliez procesul de productie. Fiindca iar mi-a iesit un produs culinar incert. Booon… Am curatat o ceapa. Mai marisoara. Pe care am, si anume, taiat-o. Parafrazari din Labis, tai si plang, … plang, ma rog, aici nu sunt probleme. Un morcov taiat feliute rotunde si suuuubtiri-subtiri. Si asta-mi iese. Un ardei gras, taiat fasiute, pentru “dizain”. De fapt, tot pentru “dizain” a fost juma’ de ardei rosu, juma galben-verzui. Si-apoi tai in bucati ceva mai mari o mana de ciumperci. Toate puse la calit intr-o cratita cu ulei amestecat cu apa (evit prajelile “clasice”). Cand ceputa devine aur ie si fasiutele de ardei si morcovul s-au muiat, adaug 4 rosii facute suc in chopper. Dupa ce dau in clocot vreo trei patru minute, opresc focul si adaug un catel de usturoi pisat si-un praf de ierburi (pe plic scrie “Mix mediteraneean”, naiba stie ce-o fi in el – ca nu-i cred pe aia de mazgalesc pe etichete, dar da gust bun. Deci glutamat). Si-acum orezul. Aici ii buba. Am citit j’de mii de retete. Clasic si cel mai intalnit am dat peste proportia de 1 parte orez la doua parti apa. Din parti, stimati telespectatori ! VRA-JEA-LA! Mie nu-mi iese-asa. Nici nu apuc sa trag cinci fumuri din tigara si sa schimb doua vorbe cu cainele care ma priveste intelegator si cu o oarecare duiosie pe geamul de la bucatarie, parca intuind c-am sa dau chix iarasi, si apa dispare si orezul se intareste aducandu-mi aminte de adolescenta cand toate se-ntareau la fel de repede, chiar fara vreun motiv. Prevazator, am o craticioara cu apa calda pe aragaz. Iau cu polonicul si adaug. Si amestec si iar amestec, ca in magiun, fiindca mie orezul mi se lipeste de fund inclusiv daca folosesc cele mai vase antiaderente “ceramic coated”. Si iar se intareste. Si iar adaug apa. Si iar amestec. Si tot asa, pana ce ma prind eu ca orezul ar fi “al dente”. Dupa care adaug sosul de legume. Mai dau un clocot, mai pun, din ochi ceva apa (sau nu), azi am aruncat si-un pumn de masline, si apoi bag cratita la cuptor. Un sfert de ora. Scot, pun o legatura de marar, amestec … si-mi smulg parul din cap. IARASI NU MI-A IESIT ! Iar e un fel de pasta de orez cu niscaiva chestii care se zaresc in ea. Cat despre consistenta, pentru cel de azi am scos din sertar cutitul de carne. Ma gandesc sa il tai cuburi  cu latura cam de 6-7 centimetri. Chestie de prezentare, nu ?  Ca daca as fi banuit ca iarasi n-o sa-mi iasa (desi as fi avut toate motivele pentru asta ), puteam sa nu pun maslinele in compozitie si-acum, folosindu-ma de decupaje din ele, dadeam cuburilor aspectul unor zaruri. Si-uite de aia, vin acum si-ntreb. Unde pisici gresesc ? Ce nu fac bine ? Care-i spilul, clue-ul care-mi scapa ?