Mi-am facut un obicei din a privi din cind in cind spre istoria zilelor. Si asta fiindca am observat ca in felul asta nu uit ceea ce, altfel, sigur as
uita. Istoria unor zile ma bucura ca o jucarie pe un copil. Citeodata scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, marunte resturi de zile, fiindca din pacate doar resturilor de zile le ramin aceste bucurii), despre astfel de incintari mirabile, pur si simplu, si nu din apucaturi
emfatice sau
comemorative. Scriu despre ceea ce simt, incerc sa exprim trairi, nu sa fac savante fise de lectura (nu e momentul si nici locul pentru acelea). Si fac asta cu gindul ca, poate, mai incolo, ma voi intoarce sa ma bucur si de aceste note la
resturile mele de zi. Si daca nu eu, poate altcineva, poate chiar fetita mea, Ina
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale si pe Pavarotti. Intimplator cu Montale m-am mai intilnit exact acum o luna. Pe Pavarotti il ascult, din cind in cind, si nu pot si scrie despre el. Amindoi s-au nascut intr-un 12 octombrie, primul in 1896 al doilea in 1935. Insa cu Eugenio Montale m-am intilnit prima data in 1988 si am in fata acum cartea pe ale carei pagini am lasat sublinieri in 1988, in 17 septembrie (Eugenio Montale Poezii, Editura Dacia, editie ingrijita de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poetii ale caror versuri le tin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alaturi de Pavese
Poet frust, cotidian, si totusi atit de muzical, spirit erudit si biciuitor asupra unei existente nu tocmai
poetice. La finalul volumului amintit, intr-un interviu imaginar cu sine insusi, Montale scria, modest (si si de aceea ma plec mereu in fata lui): Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, miine altii vor urma cai diferite; eu insumi pot sa ma schimb. 